Care-i răul cel mai rău?! Sandalandala vs Pensiunea Ambasador - Herculane

Fac eu ce fac, si nu trece, ce sa mai, nu vreau domne sa treaca vara fara sa ma cazez intr-un loc in care n-as dori sa innopteze nici dusmanii mei (ma rog, aici exagerez putin). Cred ca incepand de anul viitor o sa-mi fac un scop in a reusi sa gasesc cel mai urat loc unde sa te cazezi si eventual cea mai nasoala eczema achizitionata. Nu ma las, imi fac si un site "the baddest places to sleep", ca incep sa experimentez zona si e pacat sa pastrez doar pentru mine, poate mai vrea sa incerce si altul, sau nu.

Asadar, dupa Sandalandala de anul trecut, povestea se repeta si anul acesta insa in Herculane, Pensiunea Ambasador categorisita cu *** stele "minunate, si un scor mare pe Booking fata de ce dezastru ofera, din cate am inteles in cam toate camerele ocupate de noi.

 

Incep sa cred ca am si niste simturi extrasenzoriale, pentru ca, la fel ca data trecuta, am avut o presimtire destul de urata inca de cand am dat ochii cu pensiunea, nu ne-am placut (desi nu parea atat de nasoala la exterior), dar credula cum sunt, am vorbit iar cu gandurile mele si mi-am zis "nu fii chitra, va fi bine".

Lagărul de copii de la Plopeni

O dramă extremă prezentă încă în 2017, traită de copiii din Centrul de Plasament Plopeni, Prahova. 

În ultimii ani au fost mediatizate diverse cazuri cu sfarşit tragic ale copiilor aflaţi în centrele de plasament de stat însa nu a fost luata nici o măsură, sistemul este acelaşi. Aceeaşi bataie de joc la adresa copiilor fără sprijin, fără familie, fără o umbră de bucurie pe  lumea asta. 

Realitatea dureroasă pentru aceşti copii este că nimeni nu face nimic.

În urmă cu ceva timp, soarta m-a adus în preajma acestor copii și am văzut în ochii lor toată durerea copilului părasit de cei care i-au dat viața. 

Am plâns pentru fiecare copil, mi s-a frânt inima ştiind ca poveştile lor de viaţa sunt adevarate tragedii ce lasă in sufletul şi în viaţa lor traume ireparabile.

Orfelinatul de la Plopeni trebuia să le ţina loc de cămin copiilor celor trimişi acolo însă pentru cei mai mulți dintre ei este un iad si arata la propriu ca  o puşcarie. 

Animalele abuzate au mult mai des norocul de a fi salvati de cineva însa nu acelasi lucru se intampla cu copiii abuzaţi si abandonaţi. Ei sunt trimişi din iad în iad până când, sătui să lupte se lasă în voia sorţii. Foarte puţini scapa cu minţile intregi. Mai mult decât atât, dacă vrei să-i salvezi foarte puţini sunt  adoptabili si foarte greu îi poţi adopta dacă totusi sunt.

O poveste similară cu a unui animal abuzat este și a unui copil din centru Plopeni - extras din raportul efectuat in 2015 de către Direcţia Generala de Protecţie a Copilului: "Unul dintre ei fiind încurajat de colegi să povestească cum aceasta (pedagogul) l-a legat cu mâinile la spate și l-a bătut până nu a mai putut cu un baston de cauciuc, a menționat că „m-a legat cu mâinile la spate și m-a bătut cu bastonul acela negru.” 

De unde atâta ură împotriva unor copii???

De-a lungul timpului atât poliția cât și protecţia copilului Prahova au realizat diverse controale sau cercetari la Centrul Plopeni însă fără un rezultat concretizat în fapte, doar recomandari. Personalul este tot acolo și nimic schimbat, procedeaza la fel cu copiii: agresivi verbal sau prin aplicare de pedepse cu pumnul, sustrag alimente ce ar trebui sa fie hrana pentru aceştia, sustrag produse de igiena, medicamente, etc.

Cum să poţi deveni un om integrat în societate, dacă zi de zi, supus chinului de a trăi într-o lume indiferentă, nu-ţi doreşti decât să mori?! Personal nu cred că mi-aş dori altceva decât să mă răzbun pe acestă societate defectă.

Ca să fie şi mai clar redau câteva mesaje primite de la un copil din centru, exact aşa cum mi le-a trimis:

Eu: Ce s-a întamplat?

C: Mi sa furat gelul de duş şi şamponul de la tine cadou

Eu: Of, îmi pare rau 😡

C: Da şi mie ştii ca ma oftic ca mi se fura mereu şi iau mereu bătaie

Eu: Da ştiu si imi pare fff rău...of 

C: Da asta e o sa mor o dată o sa vezi

Eu: Nu nu Doamne fereşte...fi puternic...trebuie. Te rog

C: Dc că nu mai are rost sa trăiesc

Cum ar trebui să mă simt după o astfel de discuţie cu copii disperaţi de modul în care sunt trataţi şi de faptul că acolo viaţa lor nu înseamnă de fapt nimic, conştienţi că nu vor avea nimic, că nu vor realiza nimic? Îmi vine sa-mi urlu pentru că nu pot să fac ce trebuie pentru ei şi pentru că nu reusesc sa-i ajut cu adevărat. 

"Ce o sa fac după ce o să mă dea afară din centru?" - altă intrebare la care n-am putut să răspund. 

Personalul "responsabil" nu le ofera nici un fel de ajutor indiferent că le e foame, că sunt bolnavi sau că au alte nevoi. Dacă au o rana li se aruncă un pumn de făina desupra, dacă ii doare o masea nimeni nu poate merge cu ei la un stomatolog. Orice dureri au, de suflet sau de sanatate acolo nu înseamna nimic.

În acest lagăr, cu puţin timp în urma, unul din copii a murit sufocat cu o bucată de carne si nu a fost nimeni in jur care să-l ajute. Bineînțeles ca nici pentru asta nu a fost nimeni tras la răspundere. 

Copii se plâng că nu mănâncă cu zilele pentru că mâncarea este îngrozitoare. Din alocaţia primită, reuşesc să-și cumpere câte un pachet de biscuiţi, o ciocolată, pe care de multe ori nu mai ajung să le mănânce pentru că le sunt furate sau luate cu forţa de veteranii orfelinatului (dacă ai biscuiţi să le dai celor care te bat îți e puţin mai bine).

În interior s-au format găşti care îi bat pe cei noi veniţi şi îi pun sa fure. Cei slabi sunt bătuţi şi furaţi, rămân la propriu doar cu chiloţii de pe ei. 

Din nefericire, nu există activităţi educative sau recreative, nu exista nimic, doar o jungla unde totul este pe viată şi pe moarte. 

Pe lângă lipsa de orice din interiorul centrului, copiilor nu li se permite ieşirea afară decât foarte rar şi sunt in permanenţa ameninţaţi de personalul îngrijitor că vor fi trimişi la Centrul de Psihiatrie Voila, ceea ce se şi întâmplă pentru unii dintre ei, acolo fiind şi mai persecutaţi. Celor mai mulţi li se administreaza medicamentaţie zilnică pentru aşa zise probleme psihice, medicamente foarte puternice ce nu sunt permise copiilor sub 18 ani, doar pentru a-i ține sub control.

Vor ieşi de acolo cu traume foarte mari, fără nimic...în viaţa lor de nimic. Cine le poate da o şansă?

Sistemul îi învață să fie nemiloși si fără scrupule. Ei sunt cei care ne vor tâlhări mai tarziu și vor umple pușcăriile pentru că oricum sunt obişnuiți şi altundeva sau altceva mai bine pentru ei nu există. Nu va fi vina lor ci a noastră pentru că n-am facut nimic ca lor sa le fie puţin mai bine acum.

Dacă actuala putere vrea să evite aglomerarea închisorilor ar putea începe de aici. Nu ar fi mai bine să previi şi să ai grija ca aceşti copii, ce vor ramane efectiv pe drumuri după 18 ani, să nu devină, forţaţi de soartă, nişte infractori periculoşi?

Când vom ieşi în strada si pentru ei, pentru legi adevărate împotriva abuzurilor la care sunt supuşi zilnic?

Sufletul ca un puzzle

Dupa atatia ani in care am trait multe bucurii insa in care am trecut poate tot peste atatea probleme si necazuri, cred ca sufletul e ca un puzzle.

Fiecare problema, mai mica sau mai mare, imprastie bucati din el sau il imprastie pe tot. O perioada apoi iti strigi disperarea, durerea si neputinta de muritor, apoi, sarguincios, le aduni pe toate si le pui la loc, piesa cu piesa.

Poti sa ai norocul sa le gasesti pe toate si sa te reintregesti ca om insa poti sa ai ghinionul sa nu le mai gasesti pe toate si atunci ceva iti va lipsi toata viata. Din cand in cand, iti va mai picura o lacrima in amintirea pieselor pierdute. 

Dor de copilarie

De cateva zile imi e dor din tot sufletul sa fiu iar copil... 

Cum ar fi daca ne-am putea intoarce din cand in cand?!!...macar atunci cand avem nevoie de o pauza. 

Sa spui "piua" si totul sa incremeneasca in prezent, sa te intorci atunci cand te jucai frunza cu Nelutu, cu Mariana, cu Irina, cu Mimi, cu Paul...si multi altii. Sa exersezi saritura hotului pe gardul vecinului, sa te bati cu bulgari de zapada pana la epuizare, sa alergi, sa cazi, sa sari coarda, sa strige mama dupa tine sa treci la lectii ca altfel ti-o iei rau.

Doamne, imi amintesc ca eram toata julita, de la genunchi pana la podurile palmelor, nu stiu cum reuseam insa stiu sigur ca nu eram cel mai cuminte copil. Culmea era ca oricat de tare m-as fi lovit nu ma durea, gandul era doar la joaca. 

Bataile cu apa erau de departe cele mai tari si d-asta sunt chitita in vara asta sa reimprospatez memoria catorva vecini cu vreo doua galeti de apa :)...sper numai ca apoi sa mai vorbeasca careva cu mine. 

Acum, prietenii copilariei nu mai sunt, Paul si Nelutu au murit (mult, mult prea devreme), cu Mariana si Irina nu mai vorbesc, ne-am certat cand am devenit oameni maturi cu "minte mai multa", si se pare ca definitiv...Mimi s-a maritat cred ca pe la "cuca macaii" ca nu am mai vazut-o de ani buni...ceilalti, la fel...nu mai stiu prea multe despre ei.

Amintiri, cateva lacrimi ce-mi curg pe obraji si da, imi e dor sa ma joc din nou cu ei...

Bai frate, deci se poate!!!

Veneam mai devreme catre casa si dintr-un obicei foarte prost, cred, de a fi extrem de atenta la tot si toate - defect profesional - vad venind pe sensul celalalt de mers o motocicleta, un chopper. 

Mi-a atras atentia cel care conducea. De la distanta se vedea ca nu este un om tanar, in plus, in spate ii flutura cativa centimetri de par alb si un steag.

Mi-am concentrat atentia, a inceput la propriu sa-mi galopeze inima intuind deja ce o sa vad si am vazut-o...am vazut minunea, motociclistul era o lady, cu siguranta speciala, de minim 65 de ani, in trecere pe langa mine i-am vazut figura :). Purta o pereche de ochelari de soare destul de deschisi la culoare, posibil sa fi fost si de vedere in acelasi timp, si o cascheta mica pe varful capului.

Nevasta singura acasa

Jumatatea mea s-a hotarat sa-si ia un mini-concediu cu baietii, prin Delta, la pescuit. In apararea lui, asta dupa ce si-a facut si datoria de sot iubitor cu o vacanta surpriza in... Costinesti... eh, bine si asa... pana la aia de care stiu de prin septembrie, in Grecia :).

Asadar, dimineata, in timp ce imi savuram cafeaua in mijlocul patului, singura-singurica, imi faceam planuri  pentru astazi si urmatoarele trei zile: ud gradina dimineata si seara, spal, calc...chestii de gospodina :).

Mi-am dat seama la un moment dat ca planetele nu s-au aliniat cum am vrut eu...ce sa fac, chiar nu-i vina mea ca pe la ora 16.30 planurile de pe ziua de azi inca nu incepusera sa se deruleze. Eram tot in varful patului, de data asta cu un castron de pepene galben rece in brate, gandindu-ma ca daca imi pun putin ambitia si fundul in miscare voi reusi pana pe la 12  noaptea sa o scot la capat cu toate si sa termin ce mi-am propus. 

Sandalandala - Vama veche

Am ajuns in Vama, sambata dupa-amiaza, pe la 3. Fara pretentii, obositi si transpirati dupa drumul lung cu motocicleta, in arsita, la multe zeci de grade, am zis ca o fi ok la Sandalandala (ca in alta parte nu era) ...n-o sa murim o noapte in cort. Ei bine, in final mi-am dat seama ca nu mai aveam mult.

Asadar, toate bune si frumoase. Am completat formularele, am platit 100 de lei pentru una bucata cort de 2 persoane si am fost preluati de un baietandru si condusi in fata minunatelor "camere".

Initial, am avut un soc, cortul era putin mai mare decat cotetul lui Gore (husky-ul meu). Am incercat sa-mi alung gandurile de genul "unde ma schimb" "oare de ce am luat atatea catrafuse" (pe langa ghete, casti, geci)...si sa gandesc pozitiv. Ma uitam la stiva de bagaje si la spatiul in care ar fi trebuit sa le pun, adica langa noi doi. In cele din urma le-am lasat pe toate in fata cortului.

Ni s-au oferit 2 saci de dormit nespalati si care incepusera sa miroasa, am pus niste prosoape pe ei insa peste noapte mi-a fost frig si a trebuit timid asa sa trag unul pe mine. Inca urmaresc sa nu fi contactat vreo boala de piele...