Sufletul ca un puzzle

Dupa atatia ani in care am trait multe bucurii insa in care am trecut poate tot peste atatea probleme si necazuri, cred ca sufletul e ca un puzzle.

Fiecare problema, mai mica sau mai mare, imprastie bucati din el sau il imprastie pe tot. O perioada apoi iti strigi disperarea, durerea si neputinta de muritor, apoi, sarguincios, le aduni pe toate si le pui la loc, piesa cu piesa.

Poti sa ai norocul sa le gasesti pe toate si sa te reintregesti ca om insa poti sa ai ghinionul sa nu le mai gasesti pe toate si atunci ceva iti va lipsi toata viata. Din cand in cand, iti va mai picura o lacrima in amintirea pieselor pierdute. 

Dor de copilarie

De cateva zile imi e dor din tot sufletul sa fiu iar copil... 

Cum ar fi daca ne-am putea intoarce din cand in cand?!!...macar atunci cand avem nevoie de o pauza. 

Sa spui "piua" si totul sa incremeneasca in prezent, sa te intorci atunci cand te jucai frunza cu Nelutu, cu Mariana, cu Irina, cu Mimi, cu Paul...si multi altii. Sa exersezi saritura hotului pe gardul vecinului, sa te bati cu bulgari de zapada pana la epuizare, sa alergi, sa cazi, sa sari coarda, sa strige mama dupa tine sa treci la lectii ca altfel ti-o iei rau.

Doamne, imi amintesc ca eram toata julita, de la genunchi pana la podurile palmelor, nu stiu cum reuseam insa stiu sigur ca nu eram cel mai cuminte copil. Culmea era ca oricat de tare m-as fi lovit nu ma durea, gandul era doar la joaca. 

Bataile cu apa erau de departe cele mai tari si d-asta sunt chitita in vara asta sa reimprospatez memoria catorva vecini cu vreo doua galeti de apa :)...sper numai ca apoi sa mai vorbeasca careva cu mine. 

Acum, prietenii copilariei nu mai sunt, Paul si Nelutu au murit (mult, mult prea devreme), cu Mariana si Irina nu mai vorbesc, ne-am certat cand am devenit oameni maturi cu "minte mai multa", si se pare ca definitiv...Mimi s-a maritat cred ca pe la "cuca macaii" ca nu am mai vazut-o de ani buni...ceilalti, la fel...nu mai stiu prea multe despre ei.

Amintiri, cateva lacrimi ce-mi curg pe obraji si da, imi e dor sa ma joc din nou cu ei...

Bai frate, deci se poate!!!

Veneam mai devreme catre casa si dintr-un obicei foarte prost, cred, de a fi extrem de atenta la tot si toate - defect profesional - vad venind pe sensul celalalt de mers o motocicleta, un chopper. 

Mi-a atras atentia cel care conducea. De la distanta se vedea ca nu este un om tanar, in plus, in spate ii flutura cativa centimetri de par alb si un steag.

Mi-am concentrat atentia, a inceput la propriu sa-mi galopeze inima intuind deja ce o sa vad si am vazut-o...am vazut minunea, motociclistul era o lady, cu siguranta speciala, de minim 65 de ani, in trecere pe langa mine i-am vazut figura :). Purta o pereche de ochelari de soare destul de deschisi la culoare, posibil sa fi fost si de vedere in acelasi timp, si o cascheta mica pe varful capului.

Nevasta singura acasa

Jumatatea mea s-a hotarat sa-si ia un mini-concediu cu baietii, prin Delta, la pescuit. In apararea lui, asta dupa ce si-a facut si datoria de sot iubitor cu o vacanta surpriza in... Costinesti... eh, bine si asa... pana la aia de care stiu de prin septembrie, in Grecia :).

Asadar, dimineata, in timp ce imi savuram cafeaua in mijlocul patului, singura-singurica, imi faceam planuri  pentru astazi si urmatoarele trei zile: ud gradina dimineata si seara, spal, calc...chestii de gospodina :).

Mi-am dat seama la un moment dat ca planetele nu s-au aliniat cum am vrut eu...ce sa fac, chiar nu-i vina mea ca pe la ora 16.30 planurile de pe ziua de azi inca nu incepusera sa se deruleze. Eram tot in varful patului, de data asta cu un castron de pepene galben rece in brate, gandindu-ma ca daca imi pun putin ambitia si fundul in miscare voi reusi pana pe la 12  noaptea sa o scot la capat cu toate si sa termin ce mi-am propus. 

Sandalandala - Vama veche

Am ajuns in Vama, sambata dupa-amiaza, pe la 3. Fara pretentii, obositi si transpirati dupa drumul lung cu motocicleta, in arsita, la multe zeci de grade, am zis ca o fi ok la Sandalandala (ca in alta parte nu era) ...n-o sa murim o noapte in cort. Ei bine, in final mi-am dat seama ca nu mai aveam mult.

Asadar, toate bune si frumoase. Am completat formularele, am platit 100 de lei pentru una bucata cort de 2 persoane si am fost preluati de un baietandru si condusi in fata minunatelor "camere".

Initial, am avut un soc, cortul era putin mai mare decat cotetul lui Gore (husky-ul meu). Am incercat sa-mi alung gandurile de genul "unde ma schimb" "oare de ce am luat atatea catrafuse" (pe langa ghete, casti, geci)...si sa gandesc pozitiv. Ma uitam la stiva de bagaje si la spatiul in care ar fi trebuit sa le pun, adica langa noi doi. In cele din urma le-am lasat pe toate in fata cortului.

Ni s-au oferit 2 saci de dormit nespalati si care incepusera sa miroasa, am pus niste prosoape pe ei insa peste noapte mi-a fost frig si a trebuit timid asa sa trag unul pe mine. Inca urmaresc sa nu fi contactat vreo boala de piele...

Vineri

Inca militez, in sinea mea pentru moment, pentru 4 zile lucratoarea pe saptamana, mai ales in perioada estivala...nu zic acum, si iarna e greu. 

Dupa o dimineata in care alarma a sunat la 6, am deschis ochii la 7 si m-am sculat cu greeeu din pat la 7.35, am inceput imediat sa-mi pun intrebari de genul: cu ce-am gresit azi si cum dracu o sa reusesc sa ajung la munca la 8.30. 

M-am aranjat relativ rapid, am iesit din casa val-vartej si am plecat, nu inainte de a lasa acasa ciresele, cred ca rascoapte, din portbagajul masinii - aseara am uitat de ele, mi-am adus aminte pe la 1 din noapte.

Toata dimineata am stat hipnotizata in fata laptopului, incercand sa-mi termin treburile pe la birou. Aveam creierul inghetat, nu-mi venea nici o idee si ma durea tare in crestetul capului. Ma uitam mirata peste un contract incercand din rasputeri sa il revizuiesc…lucru usor de altfel de luni pana joi, in general. In jurul meu toata lumea tranchilizata…Pentru ca nu era nici unul care sa-mi dea un imbold, un sut sau sa ma enerveze si cum nici macar cafeaua nu a reusit, m-am incurajat singura "hai ca poti, ai trecut tu peste momente mult mai grele" (eu si gandurile mele facem cateodata echipa buna)...dupa o perioada si inca vreo trei guri de cafea a inceput sa functioneze...

Cu gandul la ora 17 creierul s-a relaxat, cat de cat, si una cate una, rotitele au inceput sa se invarta. 

Alter ego-ul meu urla disperat dupa ziua de maine.

 

Ghinion sau noroc?!

Motoreta s-a stricat, asadar am fost nevoiti sa o lasam acolo, departe, la numai vreo 9 ore de mers cu trenul pana acasa, si nu din Austria :). Mi-am scos cartea si dupa vreo 4 ore reusisem sa citesc fix 2 pagini. Caldura mare afara si mai ales in tren, asa ca la clasa 1. 

Ma gandeam ca luna iunie a reusit cu success sa se metamorfozeze in iulie arzator si cu siguranta aerul in efectul de sera din august. Nasul, suparat ca toata lumea ii arunca in carca puhoarea din vagon si satul sa dea explicatii a avut o criza de nervi, s-a dus la "panoul de butoane" spunand ca-si baga p... in el de aer conditionat si ca nu-l poate repara, ca a incercat, sa facem reclamatie daca vrem ca el oricum incepand de a doua zi isi ia concediu medical. Ce sa mai... veritabila scena din Caragiale.

La 2 randuri in fata mea, in genunchi pe scaun, o fata, maxim 30 de ani insa putin imbatranita, incredibil de fascinata privea pe fereastra peisajele, sorbea din priviri fiecare imagine, avea momente in care zambea... si eu care credeam ca numai pana pe la 10 ani ti se poate intampla asta. O alta cred ca a reusit sa bata recordul de vorbit la telefon. Intr-un final am atipit vreo 20- 30 de min...cand m-am trezit trenul mergea la fel de incet, eram abia la Rupea....langa fata-fascinata-de-peisaje mai venise una la fel, se mirau impreuna de un un animal pe care-l vazusera printre copaci "avea urechi si blana si semana cu pisica" - cel mai probabil o vulpe. Mi-au placut chiar asa cum erau. Cam cu o ora inainte de destinatia cat de cat finala, inevitabilul s-a produs, usa dintre vagoane s-a deschis si inauntru a patruns un miros insuportabil de urina de la wc-ul de langa. Geamurile erau incuiate, nu intra si nu iesea nimic, singura solutie a fost sa fugim toti in capatul celalalt al vagonului...de la Clasa I. In curand duhoarea plutea peste tot...

Pasagera

Pasagera...in spatele iubitului, el conducand motocicleta, eu, in voia sortii si in bratele vantului. Peisaje schimbatoare, eu singura in casca mea cu gandurile mele. Am timp sa meditez, am timp sa plang cu obrajii uscati, vantul are grija sa-mi trimita lacrimile inapoi pe sosea, ele raman acolo, eu, in viteza...am timp sa zambesc, am timp sa-mi aduc aminte, am timp sa-mi pun gandurile in ordine fara ca nimeni sa-mi ceara explicatii. Pana la destinatie totul va fi bine, daca nu, mai am timp pe drumul de intoarcere...